Asta reiese tot mai mult în atelierele de grădinărit interior pe care le facilităm: vina și rușinea sunt cele mai grele pietre de moară pe care le cărăm în spate toată viața. Mai jos de atât nu putem merge. Mai rău nu ne putem face noi înșine – și celorlalți. O explică în detaliu și David Hawkins în cărțile lui despre măsurarea scalei conștiinței.

Creștem auzind de la alții ce e voie și ce nu e voie, ce se cade și ce e interzis, cum ar trebui să fim noi și tot ceilalți. Etichete, valorizări, judecăți pe care ni le însușim cuminți și fără să ne dăm seama. Ne otrăvim corpul, mintea și spiritul – la propriu și la figurat. Ne e frică să fim altfel excluși din societate.

Efectul? Sentimentele și gândurile negative eliberează hormoni de stres în corp și acidifiază fluidele vitale; celulele se deshidratează; dacă alimentăm și generăm prea mult și continuu gânduri și emoții negative, începem să simțim simptome de boală în diferite organe ale corpului. 

Cu fiecare moment în care ne criticăm aspru pentru ceva ce am făcut sau ne e rușine de cine suntem, ne scurtăm viața și invităm boala în corpul nostru.

Ce putem face pentru a sparge tiparele nesănătoase pe care le avem? Am învățat din proprie experiență că:

– Facem cu toții acțiuni care produc (voit sau involuntar) suferință, nouă sau altora. Le putem numi greșeli sau oportunități de învățare. E important ca greșelile să fie mici și să nu le repetăm. Adică să devenim înțelepți și să luăm decizii mai bune data viitoare.

– Să fim blânzi cu noi și cu ceilalți atunci când greșim. Să ne încurajăm să o luăm de la capăt, cu lecțiile făcute.

– E important să practicăm cât putem de mult (auto-)aprecierea. E o nevoie umană de bază ce lipsește în mare măsură din cultura noastră. Critica, acuzele și competiția sunt sport național în multe familii, birouri și comunități. Absolut contraproductive pe termen lung. Creativitatea, încrederea, bucuria și eficiența noastră cresc atunci când ne simțim sincer apreciați. Putem de exemplu să scriem un jurnal zilnic, seara, cu toate acțiunile și motivele concrete pentru care ne apreciem. Orice instrument care ar putea să ne ajute să ne antrenăm capacitatea de apreciere.

– E de dorit să ne înconjurăm de oameni care să ne reamintească de aspectele noastre pozitive. Nici un pui de vultur nu a învățat să zboare vreodată pentru că ai lui i-au spus sau arătat contrariul. Familia, școala, locul de muncă, grupul de prieteni, comunitatea – ar trebui să fie spații în care ne descoperim și dezvoltăm calitățile umane, nu ziduri lângă care ne aliniem în fața unui pluton de execuție ad-hoc.

– Ajută dacă ne dezvoltăm capacitatea de a ne observa gândurile și emoțiile. Astfel nu mai dăm curs tiparelor vechi de comportament, care ne duc automat (deseori) spre auto-critică; putem observa cu atenție impulsul de a învinovăți sau de a ne rușina și îl lăsăm să treacă. O astfel de practică susținută ne va învăța că multe din gândurile ”noastre” sunt de fapt programări mintale pe care nu le controlăm și la care reacționăm ca niște roboței. Putem învăța însă să nu reacționăm la ele și să acționăm în schimb corect.

Când ți-a spus cineva ultima dată că ești un om minunat, plin de calități și o persoană fantastică?